Anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat Da, da…NU, NU!

Nicidecum! Celebre piese folk încă sunt cântate de tineri şi persoane contemporane cu naşterea acestui curent, fie într-un loc precum Sala Palatului, fie într-un mic club precum Fire, întotdeauna la unison şi vrăjiţi de farmecul lor.

E uimitor cum ne fac plăcere de fiecare dată când le auzim, iar aceşti simpli şi frumoşi artişti le cântă cu o pasiune ce nu ţine cont de trecerea timpului.

Pe de altă parte, lipsa de pricepere a oamenilor de la “butoane” care nu reuşeau să regleze instrumentele pe placul cântăreţilor sau o boxă căzută în capul unei fete, nu au reuşit să strice atmosfera şi nici să încurce profesionalismul invitaţilor. Domnul Mircea Baniciu a chemat-o pe rănită să-i ofere un pupic pentru vindecare şi totul a revenit la normal. Aceste mici incidente nu l-au împiedicat să-şi exprime dorinţa de a reveni în clubul cu pricina, un artist adevărat cântă oriunde fanii îl aşteaptă, fără a ridica pretenţii inutile pentru propriul confort şi jubilaţia ego-ului.

Mă întreb: la concertul căror artişti autohtoni, apreciaţi în prezent, vor merge copiii noştri peste 20 de ani? Îmi răspund tristă: mă tem că tot ce a fost mai frumos şi mai valoros s-a scris şi s-a cântat, deja! Mă tem că suntem blestemaţi ca, indiferent de talentul şi pasiunea deţinute, să nu putem găsi  un mod de a completa operele coloşilor care ne-au precedat!

Nuanţele prieteniei

Am făcut un lucru căruia abia apoi i-am conştientizat importanţa. Supărată fiind, i-am dat un mesaj prietenei mele prin care îi explicam situaţia şi….şi atât. Nu am întrebat-o ce face, nu i-am trimis nici măcar un pupic sau o urare de zi bună. Nu am făcut-o din nesimţire ci doar pentru că nu mi-am dat seama şi…şi pentru că pot! Nu i-am mai dat un telefon de ceva timp şi mesaj de vreo 2 zile. Faţă de ea, nimic nu mă constrânge să fac ceva ce nu-mi doresc. Dacă nu o sun 2 săptămâni, nu-mi bate obrazul pentru că prietenia nu constă în telefoane periodice şi bârfe la ore fixe! Prietenia de suflet e o libertate extrem de plăcută în care nu poţi fi judecat greşit pentru că nu te supui standardelor acceptate/aşteptate.  Nici eu nu mă supăr  pentru banalul “nu ai mai dat niciun semn” când  mult mai important e să pot apela oricând la acea persoană. Înţelegerea dintre noi, gusturile şi pasiunile asemănătoare, anii în care am crescut împreună, plăcerea de a vorbi şi a ne vedea oricând  se poate, toate mă fac să înţeleg de ce numai o singură persoană se potriveşte cu adevărat descrierii. O prietenie adevărată are nevoie de timp să se fundamenteze şi de o potrivire greu de întâlnit. Ea începe devreme, după o vârstă oamenii sunt mult mai critici şi mai puţin dispuşi să-şi deschidă sufletul. Oricâţi prieteni ţi-ai dori, nu te poţi face îndrăgit cu forţa şi nici nu poţi să fii o parte importantă din viaţa lor doar pentru că vrei.

De aceea am o singură prietenă adevărată! Mi-a fost greu să devin şi pentru alţii ceea ce sunt pentru ea, cei care au deja o prietenă-două foarte bune, nu mai “au nevoie” şi de altele! ]

P.S. Nu–mi plac jumătăţile de măsură, ca prietenă, nu vrea să fiu doar o persoană cu care te înţelegi bine şi care ţi se pare ok. Vreau să ţii la mine, să-mi ceri sfaturi, să-ţi împarţi bucuriile cu mine şi să simţi că te ajută prezenţa mea.

Modă şi stil, still haven’t found what I’m looking for

Da, caut o revistă, un articol care să-mi spună: “ Toamna asta se poartă ceea ce ţie îţi place şi ceea ce ţie îţi stă bine!” Sunt curioasă dacă va exista un asemenea articol vreodată..În schimb, găsesc tot felul de articole în care sunt prezentate lucruri “must have”! Zău? Cine spune?

“Must have” ăsta ce este, de fapt? Un cod pentru “hai să fim cu toţii la fel că aşa e la modă” ?

Nu trebuie, cumva, să fie un sentiment puternic atunci când vedem ceva, orice, care ne place şi să strigăm înăuntrul nostru “I must have it!” ?

De ce trebuie să poarte doamnele şi domnişoarele (cu pretenţii de la aspectul propriu) ochelari de soare cu lentile mari patrăţoase? Oare se vând împreună cu oglinzi care te arată frumoasă în orice situaţie?  Dacă nu, atunci nu înţeleg ce le face să creadă că a semănă cu o muscă sau cu un extraterestru e ceva de dorit. (asta pentru că, peste ceva timp, va veni primăvăra şi sezonul de purat ochelari de soare chiar si în metrou)

Vă spun eu ce e la modă:companiile plătesc revistele pentru reclame, revistele fac reclamă, cititorii cumpără, companiile au vânzări  şi uite aşa se învârte banul şi orice altceva nu contează, cu atât mai mult pentru revistele care dau sfaturi. 

P.S. Cred că la faza cu ochelarii de soare sunt un pic în urmă. Parcă acum se poartă ăia cu rame ca de tocilar anii ’90 . Asta e, nu sunt în tendinţe.

Porţie de Nichita

Pentru că sesiunea ne bate la uşă şi avem atât de multe de făcut dar, uneori, nu ne stă mintea deloc asta, vă invit să citiţi una din poeziile mele preferate de-ale lui Nichita, una în care exprimă atât de bine această stare în care orice s-ar întâmpla în jurul nostru, avem un singur gând.

Crește altă iarbă

 

Crește iarba și în timp ce creşte
mie nu mi se pare grozav că ea creşte
și numai la un lucru mă gândesc în timp ce creşte
– „Hai să ne strângem în braţe,
hai, să ne strângem în braţe”.

Zboară pasărea
tocmai pe deasupra mea
Dar nu prea tare, dar nu prea ciudat.
Și nici prea cine-știe-ce, nu mi s-a părut că zboară.
– Hai să ne strângem în brațe mă gândeam,
sau dacă nu cumva chiar spuneam:
hai, să ne strângem în brațe.

Uwe, între timp a murit. Eu,
am făcut parte din echipa
din îndurerata echipă, din acea echipă
de oameni care i-au căutat trupul.

Murdarul de mine, în timp ce-l căutam,
părându-mi-se, apărându-mi-se…
strigam, dacă nu cumva chiar gândeam:
– Hai să ne strângem în brațe,
hai, să ne strângem în brațe!

S-a dus și ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
„Cling, cling” sau „Peng, peng”
Toți își potrivesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca și cum nimica nu ar fi,
mă gândeam, sau poate chiar strigam
– Hai să ne strângem în brațe,
hai, să ne strângem în brațe!

Radiografia contemporanului atipic

Nu stiu (si nici nu ma intereseaza) care este diferenta dintre un i-phone si un smart-phone si simt ca detinerea unuia dintre ele nu m-ar face mai buna.

Nu mi-am luat carnetul auto doar pentru ca am implinit 18 ani si dadea bine in portofel, o voi face cand voi gandi ca e necesar.

Nu am sentimente de toleranta si intelegere pentru relatiile dintre persoanele de acelasi sex si consider ca este o blasfemie casatoria dintre ele.

Nu port anumite lucruri doar pentru ca sunt la moda, iar UGG-urile mi se par prea mari si impozante, o incaltaminte inutila ce n-ar avantaja niciun picior pe lumea asta.

Nu citesc ziare de tip tabloid si manifest un profund dezgust fata de afisele de la metrou cu ajutorul carora se promoveaza cartela click!

Ma intristeaza ca am ajuns sa citam din personajele de pe youtube si ca urmarirea acestor filmulete a devenit o modalitate principala de amuzament.

 Nu cunosc hit-urile Innei si nici nu frecventez cluburi din sfera asta, le prefer pe cele din centrul vechi si muzica ce a trecut testul timpului.

Nu cred intr-un viitor mai bun al tarii din moment ce tinerii care vin din urma pica pe capete BAC-ul si pentru cei ca ei s-a scos admiterea pe baza de examen de la ASE!

Ma deranjeaza lipsa de respect a colegilor care se intrerup unii pe altii.

Ma intriga treaba nefacuta cum trebuie.

Incerc sa-mi imaginez cum pe unii nu-i jeneaza faptul ca ar putea fi considerati analfabeti pentru greselile gramaticale si exprimarea precara pe care nu au timpul, bunul simt, initiativa sa si le corecteze singuri! 

(ma refer la proiectele de echipa)

Ma sperie perspectiva ca toata viata sa imi doresc sa scap de colectivul in care sunt in speranta ca voi face parte dintr-un altul mai placut.

In rest, sunt o persoana cat se poate de optimista :)

Unii barbati pot..

Sa refuze femei atragatoare dar seci. E lucru stabilit ca barbatii sunt slabi in fata (farmecelor) femeilor, dar, de multe ori, chiar se irosesc cu trupuri fara minte! Frumusetea paleste in timp ce caracterul nu!
Maestrul Banica va canta una buna :)

Decat o inima din asta - Stefan Banica pe 24up

Nedreptatit sau lenes?

Timp de cel putin 12 ani din viata alergam dupa note.
Ne multumesc, ne intristeaza, ne gadila ego-ul, ne intriga, ne ofera intotdeauna prilejul unei discutii pe seama lor.
Pierdem nopti pentru ele, ne hartuim disperat colegii pentru a copia de la ei, intoarcem internetul pe dos, mergem la biblioteca in premiera, dar, cel mai trist, ajungem sa credem ca le meritam!
Cate lucruri ar decurge diferit daca notele nu ar avea o asemenea importanta sau daca nu am fi evaluati pe baza lor? La cate seminarii am mai merge daca prezenta nu ar conta pentru nota?
Dar, in conditiile in care putem apela la varii metode pentru a tinti o nota, poate fi posibil ca un student ce copiaza temeinic in primul an pentru a promova sa ajunga pe nesimtite ca este bugetar in anul 3 (bineinteles, cu multa incredere in el si cel putin un coleg inteligent drept prieten loial).
Exista multe asemenea exemple si nu faptul in sine ne deranjeaza ci acela ca respectivele persoane isi permit sa creada ca isi merita locul si deschid gura mai mult decat ar fi decent pentru ele ( si, desigur, in momente in care intrerup alte persoane).
Daca sunteti sau nu aproape de acest exemplu, vreau sa va adresez o intrebare: oare chiar suntem nedreptatiti de unele note mici pe care le luam sau abilitatea cu care am ajuns sa le tintim ne obliga sa avem asteptari maxime intotdeauna?
Asta daca luati si note mici...