Am făcut un lucru căruia abia apoi i-am conştientizat importanţa. Supărată fiind, i-am dat un mesaj prietenei mele prin care îi explicam situaţia şi….şi atât. Nu am întrebat-o ce face, nu i-am trimis nici măcar un pupic sau o urare de zi bună. Nu am făcut-o din nesimţire ci doar pentru că nu mi-am dat seama şi…şi pentru că pot! Nu i-am mai dat un telefon de ceva timp şi mesaj de vreo 2 zile. Faţă de ea, nimic nu mă constrânge să fac ceva ce nu-mi doresc. Dacă nu o sun 2 săptămâni, nu-mi bate obrazul pentru că prietenia nu constă în telefoane periodice şi bârfe la ore fixe! Prietenia de suflet e o libertate extrem de plăcută în care nu poţi fi judecat greşit pentru că nu te supui standardelor acceptate/aşteptate. Nici eu nu mă supăr pentru banalul “nu ai mai dat niciun semn” când mult mai important e să pot apela oricând la acea persoană. Înţelegerea dintre noi, gusturile şi pasiunile asemănătoare, anii în care am crescut împreună, plăcerea de a vorbi şi a ne vedea oricând se poate, toate mă fac să înţeleg de ce numai o singură persoană se potriveşte cu adevărat descrierii. O prietenie adevărată are nevoie de timp să se fundamenteze şi de o potrivire greu de întâlnit. Ea începe devreme, după o vârstă oamenii sunt mult mai critici şi mai puţin dispuşi să-şi deschidă sufletul. Oricâţi prieteni ţi-ai dori, nu te poţi face îndrăgit cu forţa şi nici nu poţi să fii o parte importantă din viaţa lor doar pentru că vrei.
De aceea am o singură prietenă adevărată! Mi-a fost greu să devin şi pentru alţii ceea ce sunt pentru ea, cei care au deja o prietenă-două foarte bune, nu mai “au nevoie” şi de altele! ]
P.S. Nu–mi plac jumătăţile de măsură, ca prietenă, nu vrea să fiu doar o persoană cu care te înţelegi bine şi care ţi se pare ok. Vreau să ţii la mine, să-mi ceri sfaturi, să-ţi împarţi bucuriile cu mine şi să simţi că te ajută prezenţa mea.